Chemarea Siberiei: „Samariteanul – Cel ce şi-a făcut milă de el”

„Însă un samaritean, care călătorea și el pe acolo, când a ajuns în dreptul lui şi l-a văzut, i s-a făcut milă de el. …Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost semenul celui căzut în mâinile tâlharilor? El I-a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă de el”. Isus i-a zis: „Du-te şi fă şi tu la fel”! (Luca 10:33, 36, 37) Într-una din serile trecute mă întorceam spre casă. Era trecut de ora 7, întunericul se lăsase de vreo 2-3 ore. Am pus mașina în garajul în care e cu vreo 10 grade mai cald decât afară, îndeajuns ca până dimineața să nu înghețe și să pornească motorul. Și pentru că fac mult mai puțină mișcare, de când avem mașina, decât înainte, m-am decis să fac o plimbare pentru a-mi dezmorți un pic oasele și mușchii, dar și pentru a mă ruga. Așa că am trecut cu pas grăbit pe lângă blocul nostru și am coborât dealul pe lângă Teatrul Național Buryat spre statuia lui Geser (erou mitologic buryat, trimis de Tatăl-Cer să îi ajute pe oameni în lupta cu duhurile rele, pe care le și învinge până la urmă – ce asemănare în punctele esențiale a epopeii naționale buryate cu istoria lui Isus Hristos!). M-am oprit lângă statuia aflată pe un deal care domină o parte a orașului vechi. M-am rugat pentru oamenii ce locuiesc aici, iar apoi, din cauza frigului – undeva către -30*C – m-am hotărât să plec înapoi spre casă. Era ora 20:02, privisem ceasul pe telefon, mi-aduc aminte de combinația de 2 și zero și asociația făcută cu un discurs destul de celebru al unui politician. Când am ajuns înapoi în piața din fața teatrului am observat, cu coada ochiului, doi bărbați, unul dintre ei căzut jos în zăpadă. „Iarăși cineva beat-criță!”, mi-am spus, mai mult cu milă decât cu judecată. Celălalt încerca să-l ridice. Voiam să merg să dau o mână de ajutor, dar între timp un grup de oameni se apropiase și se oprise lângă ei. Văzând că cineva e gata să-i ajute, am plecat spre colțul clădirii teatrului unde se afla casieria – văzusem afișul unui spectacol-premieră în limba buryată pe frontispiciu și vream să văd dacă ar fi posibil să cumpăr bilete pentru a merge să vedem piesa. Casieria era închisă, așa că m-am întors spre locul în care era panoul de afișaj cu următoarele spectacole ale teatrului, să aflu mai multe informații despre premieră. M-am uitat din nou înspre locul în care văzusem bărbatul căzut. Câțiva din grupul care se oprise îl ajutau să se ridice,apoi, mai mult târându-l, l-au dus până la o bancă din apropiere. L-au așezat pe ea și au plecat mai departe, lăsându-l cu celălalt bărbat (care părea să-i fie cunoscut) clătinându-se lângă el. Continuam să citesc informațiile de pe panourile de afișaj, dar în sinea mea știam că trebuie să fac ceva. În gerul de afară bărbatul avea să degere destul de repede pe banca aceea. M-am apropiat de cei doi bărbați buryați de vreo 40-50 de ani fiecare, ambii băuți bine. Cel ce ședea acum pe bancă încerca fără succes să își ascundă de gerul de afară mâinile fără mănuși, chinuindu-se să le bage în poalele mânecilor gecii de pe el, dar fără succes. I-am întrebat unde locuiesc și dacă pot să-i ajut să ajungă până la vreun autobuz care să-i ducă spre casă. Din partea celui ce fusese căzut pe jos, nici o reacție, stătea țeapăn, cu ochii închiși, doar mâinile continuau să caute în mânecile hainei un pic de căldură. Tovarășul lui chiar devenise un pic agresiv – să-l las în pace! – probabil avea impresia că vreau să-i fac ceva rău. S-a mai liniștit după ce i-am zis că vreau doar să-i ajut. Mi-a spus că el n-are nevoie de ajutor. De la el am aflat că prietenul lui, pe care-l chema Evgheniy, locuiește în Levîi Bereg, denumirea generală a cartierelor Ulan-Udeului aflate pe malul stâng al fluviului Selenga (de unde și denumirea, în traducere Malul Stâng) – mai mult n-am putut scoate de la el. L-a întrebările mele repetate să-mi spună adresa unde locuiește, strada, numărul, pentru că vreau să-l ajut să ajungă acasă, altfel va îngheța afară, Evgheniy îmi răspundea invariabil (când îmi răspundea!) cu „Nu știu!” și „Nu vreau!”. Am fost ispitit: „nu știe și nu vrea, asta este, îl las și plec” – dar conștiința „nu și nu, omul va îngheța și moare”! Până la urmă a îngânat un „da”, mai mult din înclinatul capului, când i-am zis să mă aștepte până voi merge și voi lua mașina din garaj să-l iau să-l duc acasă. Acasă-acasă, dar unde e casa asta, mă întrebam?! Speram să aflu mai clar când mă întorc cu mașina, de la el sau de la prietenul lui. Am plecat în grabă după mașină și m-am întors cu ea peste vreun sfert de oră, doar ca să-l aflu pe Evgheniy singur pe bancă. Prietenul lui între timp se făcuse nevăzut. Neștiind încotro vom merge, l-am ajutat să urce în mașina care se încălzise un pic. În mașină, la căldură, a adormit instantaneu. Fără adresă unde să-l duc, cu Evgheniy călătorind undeva în lumea viselor, m-am gândit că tot ce mi-a rămas e să aștept să se trezească, poate după un pui de somn va fi mai vorbăreț. Dar după vreo jumătate de oră Evgheniy al nostru era la fel de necomunicabil. Așa că m-am hotărât să-l sun pe Alexandru, prietenul meu și coordonatorul Centrului de Reabilitare de pe lângă biserică, care are experiență mult mai multă decât mine în slujirea narcomanilor și alcoolicilor, să mă sfătuiască ce să fac în situația aceasta. Aflând în ce stare e Evgheniy, Alexandru mi-a zis să-l aduc la Centru, să înnopteze acolo, iar dimineața să aflăm mai multe despre cum putem să-l ajutăm. Nici nu am ajuns bine la Centru, că un telefon a sunat în buzunarul lui Evgheniy. Cum el nu putea să vorbească, am răspuns noi. Era fratele lui, care îl căuta. Spre marea mea mirare, îl chema Timofei (un nume pe care eu l-am întâlnit doar de două ori aici, la copiii unora dintre credincioșii din biserică!). De la el am aflat adresa unde trebuia să ajungem, undeva la marginea orașului, și am plecat cu Slava, liderul Centrului de Reabilitare, spre locul de întâlnire pe care Timofei ni-l dăduse. Peste vreo jumătate de oră ne-am întâlnit și astfel Evgheniy a ajuns acasă. Am aflat că locuiește cu mama lui și că de vreo trei ani lucrează doar ocazional, mai mult fiind beat decât treaz – „trăiește pe spatele mamei” cum s-a exprimat fratele mai mic, Timofei. În contextul în care el ne-a întrebat, aflând că suntem credincioși, dacă „la noi nu vindecăm oamenii de asta (alcoolism)”, ne-a fost ușor să Îl mărturisim pe Hristos, cel care are puterea să vindece nu doar alcoolismul, ci și orice altă slăbiciune, problemă, rană sau păcat pe care le târâm cu noi prin viață. Sper ca Evgheniy să accepte oferta făcută de a veni pentru un curs de reabilitare la Centru. Și ca mântuirea să intre și în această familie de buryați cu nume biblice! Rugați-vă pentru aceasta, vă rog! De ce vă scriu povestea aceasta simplă, chiar banală? Poate pentru că viața noastră de urmași ai Domnului Isus se împletește dintr-o mulțime de astfel de „banalități”, de momente simple în care Îl lăsăm sau nu-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi și prin noi. Momente în care avem ocazia să alegem cum să reacționăm (și suntem ispitiți să reacționăm, ca și mine mai sus, nu neapărat dumnezeiește!). Și reacționăm sau ca preotul și levitul sau ca samariteanul din pildă – samaritean care, după spusele Sfinților Părinți, este un arhetip al lui Isus, Cel coborât între noi pentru a ne obloji și lega rănile făcute de păcat. Renunțând la interesul nostru, la egoismul înnăscut și încrescut în noi, pentru folosul aproapelui, mai facem un mic pas spre asemănarea cu Hristos! Așa să ne ajute Dumnezeu! Jurnal de Misiune din Siberia Marius Giura