5 mituri despre Reforma Protestantă

Trebuie să sărbătorim Reforma? Mulți creștini sărbătoresc în această perioadă a anului Reforma Protestantă. Unii, însă, consideră că este ciudat să „sărbătorim” un eveniment care a dezbinat biserica. Nu s-a rugat Isus pentru unitatea Bisericii? Alții nu au nici o dificultate în a sărbători Reforma, considerând că a fost punctul de început a tot ceea ce ei prețuiesc în istoria bisericii. Care este deci cel mai potrivit mod în care protestanții din ziua de azi ar trebui să privească înapoi la reformă? Ar trebui să ne gândim la ea ca la un eveniment fericit precum nașterea unui copil sau mai degrabă ca la un divorț urât? Un punct de vedere înțelept presupune să avem o atitudine echilibrată care să aprecieze beneficiile pe care le-a adus Reforma, în timp ce analizăm într-un mod corect contextul și scopul ei. Mitul numărul 1: Reforma a reprezentat o renaștere a bisericii Unele reprezentări ale reformei ne dau impresia că biserica murise, și că a fost readusă la viață. Reformatorii cu siguranță nu au privit-o în acest mod. Ei au afirmat că Dumnezeu și-a păstrat întotdeauna Biserica Sa, chiar și în perioadele cele mai întunecate de corupție, iar ei au depus eforturi pentru reformarea bisericii, nu pentru renașterea ei. Martin Luther, de exemplu, era convins că adevărata Biserică nu a murit niciodată, și și-a întreptat criticile față de Biserica Romei pentru a reflecta această îngrijorare: „Astăzi încă numim sfântă Biserica Romei și toate instituțiile ei, chiar dacă acestea au fost compromise și preoții ei au ajuns nelegiuiți… încă este Biserica.” În mod similar, John Calvin a respins ideea că Biserica „a fost lipsită de viață de ceva timp”, și a susținut din Matei 28:20 că „Biserica lui Hristos a trăit și va trăi atâta timp cât Hristos domnește la dreapta Tatălui.” Ulterior, protestanții au dezvoltat această noțiune de prezervare a Bisericii, mai ales ca răspuns la critica romano-catolică legată de tot ceea ce e aduceau nou protestanții. Francis Turretin, de exemplu, a susținut că „biserica noastră s-a aflat însăși în papalitate, în aceeași măsură în care Dumnezeu a păstrat întotdeauna în mijlocul Babilonului o rămășiță a Lui, conform alegerii prin har.” Astfel de afirmații disting Reforma și tradițiile născute din ea, de separatismul mai radical al Anabaptiștilor. Mitul numărul 2: Reforma a însemnat respingerea trecutului Reforma este uneori interpretată ca și când Protestanții au venit cu argumente din Biblie, în timp ce Catolicii au argumentat din tradiția lor. De fapt, o mare parte din polemica protestantă s-a bazat pe mărturia bisericii primare. John Calvin s-a folosit atât în scris, cât și în discuții de părinții bisericii pentru a argumenta nevoia unei reforme. În scrisoarea sa introductivă către Regele Francisc, de exemplu, Calvin a documentat o listă extinsă de probleme în care părinții bisericii se aflau mai degrabă de partea protestanților și împotriva practicilor romano-catolice. Apologia din 1562 a lui John Jewel pentru Biserica Angliei a făcut același apel, stabilind opinii protestante asupra Scripturii și asupra bisericii din mai multe surse patristice. Așadar, am putea spune că Reforma a fost menită să fie o regenerare a bisericii timpurii, mai degrabă decât respingerea acesteia. În dezbaterea sa din 1539 împotriva cardinalului Sadoleto, Calvin a precizat exact lucrul acesta: „tot ceea ce am încercat a fost să reînnoim forma străveche a bisericii… [care a existat] în epoca lui Hrisostom, și Basil printre greci, și a lui Ciprian, Ambrose și Augustin printre latini.” Mitul numărul 3: Reforma a fost fără precedent Luther nu a fost primul care a protestat împotriva abuzurilor din Roma. El a urmat o lungă tradiție de disidențe. Cele mai evidente exemple, sunt probabil John Wycliffe (d. 1384), așa numitul „luceafăr de dimineață al Reformei” în Anglia, și Jan Hus (d. 1415) – reformatorul din Boemia. Hus a avut o implicare semnificativă în Reforma din Boemia, reformă care a avea deja o lungă tradiție împotriva Romei, și care a început – independentă de Martin Luther – la începutul secolului al XIV-lea în Praga și a continuat prin intermediul expedițiilor militare ale husiților (dintre care o fracțiune vor deveni în cele din urmă Moravienii). Există de asemenea și alte tradiții ale disidenței, care sunt mai vechi, precum Arnoldiștii (adepții lui Arnold din Brescia) și Waldensienii (adepții lui Peter Waldo) în secolul al XII-lea sau Albigenii din secolul al XII-lea și al XIII-lea. Chiar dacă există multe diferențe între aceste grupuri, există și puncte din agendele lor care se suprapun cu disensiunea protestantă ulterioară. Francis Turretin, de exemplu, i-a numit pe Waldensieni și pe Albigeni „niște creștini mai curați” și a susținut că „în lucrurile esențiale, ei au avut aceleași convingeri ca și noi”. Turretin ne îndreaptă, de asemenea, atenția și către protestele împotriva Romei, care nu au provenit din grupuri separatiste, ci din interiorul bisericii, cum ar fi, condamnarea cultului icoanelor la Consiliul de la Frankfurt din anul 794, sau opoziția față de transsubstanțiere a lui Ratramnus (secolul al IX-lea) și a lui Berengar din Tours (secolul al XI-lea). Mitul numărul 4: Reforma a divizat o biserică unificată Reforma este adesea considerată vinovată pentru diviziunea pe care a provocat-o și pentru incontestabilul fapt că protestantismul a rezultat într-o varietate uriasă de denominațiuni. Mai mult decât atât, din păcate, mulți protestanți moderni sunt conduși de o mentalitate sectară care este complet indiferentă când vine vorba de urmărirea unității cu alte tradiții din Trupul lui Hristos. În același timp, este greșit să considerăm că lipsa de unitate a început la Reformă. În primul rând, reformatorii au moștenit o biserică deja dezbinată. Tensiunile dintre ramurile de est și de vest au început devreme în istoria bisericii, rezultând într-un final într-o divizare oficială în anul 1054, cu o jumătate de mileniu înainte de Reformă. Mai mult decât atât, Biserica Romano-Catolică medievală târzie a fost o entitate diversă, plină de numeroase tensiuni și diviziuni interne. Noi toți – protestanți, catolici sau ortodocși – ar trebui să tânjim după unitatea Bisericii, să plângem diviziunile din cadrul ei și să ne recunoaștem contribuțiile care au dus la aceste provocări. Nu este însă corect, să presupunem că numai protestanții au o vină în această privință. Pe măsură ce lucrăm spre unitatea bisericii, trebuie să conștientizăm că adevărata unitate nu se realizează niciodată prin lipsa de rigurozitate sau grijă în ce privește adevărul. Mitul numărul 5: Reforma nu mai este relevantă în prezent În ziua de astăzi, unii cer sfârșitul Reformei. Și, cu siguranță, au fost înregistrate progrese importante în ce privește dialogul între protesanți și catolici în ultimele câteva decenii – de exemplu, prin Declarația comună Luterano-Catolică din anul 1999 privind doctrina justificării și prin cea de a doua publicare a acestia, produsă împreună de către Evanghelici și Catolici. Protestanții și Catolicii pot găsi de asemenea, noi ocazii de a se ridica împreună pentru diferite cauze sociale, ca răspuns împotriva secularizării din ce în ce mai accentuată a societății occidentale. În același timp, rămân multe diferențe teologice pe o serie de probleme importante, și nu este un lucru divizibil sau lipsit de dragoste să atragem atenția asupra acestor diferențe. După cum a spus J. Gresham Machen: „Se spune adesea că starea împărțită a creștinătății este un lucru rău, și așa este. Dar acest rău constă în existența erorilor care determină aceste diviziuni și nu în recunoașterea acestor erori atunci când ele există deja.” Pe măsură ce lucrăm spre unitatea bisericii, trebuie să conștientizăm că adevărata unitate nu se realizează niciodată prin lipsa de rigurozitate sau grijă în ce privește adevărul. Atunci când diferențele noastre teologice privesc lururi vitale pentru Evanghelie, trebuie să fim dispuși să spunem, împreună cu Luther: „Aici stau și nu pot face altfel.” Sursa: Gavin Ortlund | Crossway.org Gavin Ortlund este autor al cărții Recuperarea Teologică a Evanghelicilor: De ce avem nevoie de trecutul nostru pentru a avea un viitor (engl. Theological Retrieval for Evangelicals: Why We Need Our Past to Have a Future). Și-a obținut doctoratul în filozofie în cadrul Seminarului Theologic Fuller și slujește ca pastor senior al First Baptist Church din Ojai, California.